Gheorghe Berceanu (71 de ani), campion olimpic la lupte greco-romane, categoria 48 de kilograme, în 1972 la Munchen și vicecampion olimpic la Montreal 1976, este unul dintre marii sportivi ai României. Actualmente pensionar, Berceanu are în palmares și două titluri mondiale și trei europene! Cum Jocurile Olimpice de la Tokyo vor începe în această lună (23 iulie – 8 august), ne-am gândit că o rememorare a performanțelor extraordinare ale acestui „Hercule de buzunar”, cum a fost supranumit, de numai 1,50 m înălțime, i-ar putea ajuta și pe tinerii din România să înțeleagă cât de sus a fost sportul românesc.
L-am contactat pe Berceanu prin telefon, în speranța unei întâlniri „face to face”, însă acesta ne-a răspuns de undeva din Olt, din casa unui prieten, unde își petrecea câteva săptămâni de relaxare. Așa că am făcut interviul ce urmează prin telefon.
Domnule Berceanu, au trecut aproape 50 de ani de la medalia de aur pe care ați câștigat-o la Jocurile Olimpice de la Munhen. Ce vă mai amintiți de atunci?
Era a doua ediție la care participam, fusesem și în Mexic, în 1968, unde nu făcusem mare lucru, eram tânăr, nu mă băga nimeni în seamă. La Munchen eram dublu campion mondial și dublu campion european, eram cunoscut.
Deci v-ați dus să câștigați…
Păi toată lumea se aștepta la aur. La mine, la Patzaichin de la caiac și la Argentina Menis de la aruncarea discului. Până la urmă, am luat 3 de aur – eu, Nicolae Martinescu, tot la lupte, și Patzaichin.
Aveți o poză pe internet cum îl pupați pe Martinescu. Cine a luat primul aur, cronologic?
Eu și apoi Martinescu.
Cum era atmosfera?
Plăcută, dar a fost problema cu atentatul terorist împotriva delegației israeliene… Eram în satul olimpic. De la noi din bloc, vedeam vila în care erau cazați israelienii. I-am văzut pe cei cu armele…
Vă era frică apoi?
Ne-am speriat, clar. La masă mergeam cu treningul pe dos, să nu se vadă de unde eram. Erau și români în delegația Israelului, români care plecaseră în Israel. Făcusem chiar o pregătire în comun cu ei în Poiana Brașov.
V-ați gândit vreodată să rămâneți în străinătate? Sau chiar atunci, la Munchen?
Nu, nu, nu… Mi s-a propus de mai multe ori. O dată în Canada, era acolo un român din Craiova, care avea un restaurant cu acoperișul vopsit în tricolor. Avea pământ adus din România de 30 de ani. Mi-a și zis: „Când ajungi în țară, sărută pământul din partea mea.” Erau mulți români acolo, o comunitate românească, aveau preot…
„Mie mi-a plăcut în România! Să mănânc mămăligă și să mușc din praz!”
Dar de ce n-ați vrut să rămâneți?
Eu eram obișnuit cu obiceiurile noastre, cu datinile noastre. În 1976, medaliații, printre care eram și eu, urmau să vină ultimii în țară. Generalul Dragnea era șeful delegației. Eu nu știam cum să ajung mai repede acasă. I-am zis: „Dați-mi drumul acasă, că e nevastă-mea gravidă”. Nu, nu, niciodată nu m-am gândit să rămân afară. Eram obișnuit la mine, la țară, să mănânc mămăligă cu pește, să mușc din praz. N-aș fi putut să stau în altă țară.
Vă era bine în România, ca sportiv, bănuiesc…
Păi nu aveam probleme. Dacă eram în pregătire, în cantonamente, permanent… Noi, luptătorii, începeam pregătirea în ianuarie și o terminam de Crăciun! Ne dădeau voie și nouă de Sărbători acasă. În rest, eram numai în cantonamente, în turnee, concursuri, Europene, Mondiale… Cam asta era viața noastră.
Oricum, erați bine păziți de Securitate, nu prea aveați cum să scăpați de ei…
La noi, la Steaua, erau „CI”-ști (n.r. – ofițer CI = ofițer de Contrainformații). Mergeau cu noi în delegație, dar, dacă voiai să rămâi, rămâneai. Ce puteau să-ți facă?
Trăiați bine ca sportiv în România?
Dom’ne, era bine. Dacă erai valoros, primeai tot ce aveai nevoie. Păi și-acum, nu se plătește bine?
10.000 de lei – medalia mondială, 15.000 – cea olimpică
Ba da, se plătește bine o medalie olimpică, doar că nu prea le mai luăm.
Când am ieșit campion mondial, mi-au dat 10.000 de lei, erau vreo 3 salarii. Când am luat aur la Jocurile Olimpice, mi-au dat 15.000 de lei. Era bine. De exemplu, te lua Steaua sau Dinamo. Îți dădeau o garsonieră sau un apartament, te făceau ofițer, îți terminai liceul, îți terminai facultatea dacă erai băiat deștept. Era bine, pentru că îți creau condiții. În rest, viață normală, ca orice muritor de rând. Dar, cum v-am zis, noi eram în pregătire permanent, așa că nu prea aveam tangență cu lumea. Ne mai duceau sâmbăta, duminica la un film, la un teatru…
Și nu v-a fost greu când ați plecat din satul dumneavoastră la Craiova, apoi la București?
Prima dată am plecat la școală, la Craiova. Acolo m-am apucat de lupte și am ajuns destul de rapid în pregătire la lotul național de seniori, la o vârstă foarte fragedă, pentru că am evoluat foarte rapid. În toamna lui 1965 m-am apuat de lupte, în 1966 eram în pregătire cu lotul de seniori, iar în 1967 eram deja campion balcanic.
Dar cum ați ajuns la lupte? Mai făceați câte o trântă în sat la dumneavoastră?
Eu eram bun la fotbal, eram în echipa comunei. Când m-am dus la Craiova, la școală, am vrut să mă duc la fotbal și am mers la selecție la Electroputere, dar nu m-au primit ăia, eram prea mic de înălțime. Mi-au zis: „Du-te, bă, de-aici!” Păi la un metru jumate, ce să faci? Fratele meu mijlociu lucra în Craiova, m-a luat cu el acolo, un coleg de-ai lui făcea lupte și mi-a zis: „Hai să te iau cu mine la sală!” Și-așa am ajuns la lupte.
Dar o trântă ați mai făcut înainte…
Ei, ne jucam la țară, ca orice copii. Dar nu m-am gândit vreodată c-o să ajung să fac performanță la acest sport.
Mai aveți vreo legătură cu luptele acum?
Nu mă interesează! Așa se întâmplă în toate domeniile, și în politică, și în sport, oriunde. Tinerii sunt cei mai deștepți. Ei le știu pe toate, ei le fac pe toate.
„Nulitățile de la Federația Română de Lupte”
Măcar așa, să vă cheme să le vorbiți sportivilor: „Uite, dom’le un campion olimpic!”
Nu le convine, pentru că ei sunt niște nulități. Păi dacă merg Berceanu, Vasile Andrei, Ștefan Rusu sau Ion Draica, toți campioni olimpici, să le vorbească sportivilor, îi eclipsează pe nulitățile astea de la Federația de Lupte. Nu le convine.
Nu v-a chemat niciodată nimeni?
Ba… pe mine m-au mai chemat, mă mai invită. Am fost ambasador al Campionatul European de Lupte, când s-a organizat în România (n.r. – 2018).
Ce vă place acum în România față de perioada dinainte de Revoluție?
Păi ce să-mi placă? E o mizerie! O democrație prost înțeleasă. Fiecare face ce vrea, nu mai există rușine. Fără disciplină, fără respect, nu se poate face nici sport, nici… nimic.
În comunism, se mai respectau niște reguli, de frică…
Se mai respectau, da, dar acum nimic, nimic, nimic. În România puteai să trăiești numai din agricultură și din turism. Noi avem mare, avem munte, țara e frumoasă. Grecia trăiește dintr-o stâncă din turism. Iar noi, când avem atâtea frumuseți… Vai de capul nostru! Eu nu mă vait, o duc foarte bine, dar văd ce se întâmplă în țara asta.
Ați ieșit la pensie ca și colonel al Armatei Române?
Da, cu o pensie de 3500 lei.
Parcă erau mai mari pensiile în Armată…
Au unii care și-au pus tot felul de sporuri. Spor de mă-sa, spor de ta-su, spor de conducere, spor de nu știu ce. Au 6000-7000 de lei.
Dar aveți și o rentă pentru medaliile olimpice, nu?
Da, aia ne ține, că mergem și noi la tratament, ne luăm medicamente, ne luăm ce ne trebuie. Voiau să ne taie și renta asta. Păi noi suntem 200-300 de inși în țara asta care luăm rentă (n.r. – în jur de 500). Ne-am distrus sănătatea și tinerețea să reprezentăm țara. Când am ieșit primul la Europene, la Mondiale, la Jocurile Olimpice, nu zice animeni că a ieșit Berceanu, ci că a ieșit un român.
V-a felicitat Ceaușescu după ce ați luat aur la Munchen?
Ne-au chemat la Polivalentă, dar după Jocurile Olimpice din 1976, când a luat Nadia. Noi am luat doar argint la lupte. Am fost 3 români în finale la lupte, dar ne-au furat de ne-au rupt. Eu la 48 de kilograme, Gingă la 52 și Ștefan Rusu la 68.
Furat de arbitri la JO de la Montreal
V-au furat pe față sau mai discret?
Păi nu e filmul finalei mele pe youtube? Nu e tot, dar se vede. Am luptat cu un rus, trebuiau să îl descalifice… În sfârșit, asta a fost.
Mai aveți vreo medalie de atunci?
Medaliile sunt la Muzeul de istorie. Pentru ce să le opresc eu? Ce să fac cu ele? Că m-am mutat de vreo 3-4 ori, le pierdeam…
Să le-arătați copiilor și nepoților.
Am o nepoțică de 14 ani. Dar știu ăștia de sport acum? Îi interesează ce-am făcut eu acum 50 de ani? Ei sunt cu internetul, cu prostiile lor…
Și nu știe nepoata cât de mare a fost bunicul?
N-are ea treabă.
Păi povestiți-i dumneavoastră!
Ei, se lăuda că eram într-o poză pe holul școlii unde învață ea. Colegii nu credaeu că sunt bunicul ei. Mai înțelege și ea, își dă seama…
Și dacă nu mergeați la lupte, ce meserie făceați?
Eram mecanic de utilaje la o întreprindere.
Ați spus că v-ați sacrificat pentru țară. Regretați că v-ați apucat de sport?
Nu regret. N-am de ce să-mi pară rău. Fieare are soarta lui, indiferent de ce vrei să faci tu. O fracțiune de secundă în viață poate să te doboare sau poate să te ridice.
Amintiri frumoase, dar și operație de menisc, dureri de șolduri și de genunchi
Cu ce ați rămas după o carieră de mare sportiv?
Cu ce să rămân? Cu amintiri frumoase, cu operație de menisc, bolnav de hepatită și de stomac, mă dor șoldurile, mă dor genunchii, trebuie să merg la tratament periodic, la Ocnele Mari, la Mangalia. Trebuia să merg acum la Tokyo să mă bage ăștia în Hall of Fame, dar nu mă duc, fiindcă nu se poate cu pandemia asta. Niște tâmpenii. Îi țin pe sportivi trei zile în cameră, le fac teste zilnic, la antrenamente sau la sală te duci pe un singur culoar, pe care te și întorci. Și la masă la fel.
Vă uitați la concursul de lupte de la Jocurile Olimpice?
Mă uit la toate. Și când au fost Mondiale, și când au fost Europene. Dar slabi, slabi, slabi!
Au șanse ai noștri să ia ceva?
Păi au șanse. Să se roage la Dumnezeu! E un regulament acum, că ai un meci și poți lua medalie. Câștigi un meci și iei medalie! Să se roage la Dumnezeu să fie sănătoși, să aibă noroc la tragerea la sorți, să cadă cu unul slab primul meci, apoi să aibă tur liber, iar în al treilea meci vor lupta cu unul bun, dar să aibă noroc să se acidenteze ăla și gata, au luat medalie!
Doar așa avem șanse?
Păi ne bat cel puțin 10 la fiecare categorie! Și la fete, și la băieți.
Pe vremea dumneavoastră nu se luptau fetele.
Nu, nu se luptau. Dar fetele de la noi au rezultate mai bunicele ca băieții.
„Ce e cu străinii ăștia în România?”
Se mai face bine sportul românesc?
Unde să se facă bine?
Poate vine o generație mai capabilă…
Păi vine un dobitoc și îmi spune: „Haideți, maistre, că nu mai e ca pe vremea dumneavoastră!” Păi, băi, boule, pe timpul meu se făcea procedeul în alt fel? Cum vine asta, că nu mai e ca pe timpul meu? Păi pe timpul meu, fără un program strict, fără respectarea programului, fără disciplină, puteai să faci ceva? Și nu numai în sport, în general. Oriunde. Dacă vrei să te faci matematician, fizician, tot trebuie să stai nopți întregi cu picioarele în lighean și să înveți.
Fără antrenament și fără muncă, nu poți să performezi.
Păi normal. Auzi ce-mi spune el! Și are și funcție mare. Și mă disperă cu antrenorii străini și cu sportivii străini. Cum vine dom’ne treaba-asta? Păi, băi, tâmpiților, până acum s-au făcut rezultate și s-au adus medalii cu carul în sportul românesc cu antrenori străini? Aveam sportivi străini? Păi vrei să faci echipă de handbal, echipă de baschet, echipă de fotbal cu jucători străini și să ții sportivii români pe bancă? De-aia s-a distrus sportul românesc. I-am zis și lui Covaliu: „Băi, Mihăiță, mânca-ți-aș sufletul, ce e măi cu străinii ăștia în România? Pe tine te-au antrenat străini, mă?” Păi, bă, dacă-l înjur, îl înjur pe-al meu. Un român de-al meu!
INFO: România va avea 5 luptători la Jocurile Olimpice de la Tokyo 2021: Alina Vuc (categoria 50 kg), Andreea Beatrice Ana (53 kg), Kriszta Tunde Incze (cat. 62 kg), Albert Saritov (97 kg – lupte libere), Alin Alexuc-Ciurariu (130 kg – lupte greco-romane).