22 aprilie 1977. Suntem la o lună și jumătate după cutremurul care a zguduit România, soldat cu 1570 de victime.
Ne aflăm într-o sală de atletism din orașul Sindelfingen (Republica Federală Germania), cu 2500 de spectatori în tribune. Suntem la finala masculină a Cupei Campionilor Europeni la handbal. O echipă din România, Steaua București, luptă pentru trofeu.
În țară e liniște. Guvernul comunist nu a aprobat plata a 3000 de mărci pentru transmisiunea tv a evenimentului. Erau, ce-i drept, toate forțele ațintite spre refacerea după cutremurul ucigător.
Adversar: ȚSKA Moscova, în fapt naționala URSS care învinsese România cu un an înainte, în finala olimpică de la Montreal.
Ai noștri încep tare, cu dorința de revanșă. Pentru că și Steaua era, în mare, naționala României, mulți dintre jucătorii din lot evoluaseră în finala amintită. Birtalan înscrie gol după gol (avea să ajungă la 9 reușite până la final), e 14-7 la pauză pentru ai noștri și pare că trofeul e al nostru! Și totuși…
Sovieticii au o revenire incredibilă în repriza a doua. Se face 15-15! Ai noștri par încremeniți. Ne bat și acum? Birtalan dă din nou trezirea cu un gol fantastic.
Iată ce scria ziarul Sportul în cronica meciului:
„A urmat o perioadă de joc de o rară dârzenie, în care aproape fiecare minge a fost disputată cu o ardoare puțin întâlnită. Maturitatea și valoarea handbaliștilor români și-a spus cuvântul. Ei au luat din nou conducerea și, cu șapte minute înaintea finalului, aveau două goluri avans (20-18), astfel că puteau jongla în voie. Victoria era ca și pecetluită și ultimul fluier al arbitrilor a consfințit-o. Spectatorii i-au ovaționat pe învingători, recunoscîndu-le astfel meritele incontestabile care le-au asigurat această strălucită victorie. Așadar: Steaua – Ț.S.K.A. 21-20 (14-9)”.
Pentru Steaua au evoluat atunci: Munteanu, Marchidan – Kicsid 1 gol, Gațu, Birtalan 9, Stockl 1, Voina 4, Drăgăniță 4, Roșu 1, Dan Petru, Tudosie 1, Neagu.
Lotul echipei care a cucerit CCE
Virgil Marchidan, Nicolae Munteanu (portari), Radu Voina, Gabriel Kicsid, Cezar Drăgăniță, Dan Petru, Ștefan Birtalan, Constantin Tudosie, Laurențiu Roșu, Grișa Cheli, Ion Vărgălui, Victor Neagu, Werner Stockl, Cristian Gațu. Antrenori: Cornel Oțelea și Otto Telman.
Drumul Stelei până în finală
Turul 1: 38-21 și 38-18 cu Pallamano Trieste- (Italia)
Optimi: 28-11 și 35-17 cu HB Dudelange (Luxemburg)
Sferturi: 22-19 și 18-20 cu BC Calpisa Alicante (Spania)
Semifinale: 29-22 și 19-19 cu KFUM Fredericia (Danemarca).
Jucătorii Stelei au fost recompensați pentru victoria cu ȚSKA Moscova cu câte 100 de mărci germane.
Cel mai bun jucător al finalei, Ștefan Birtalan, avea atunci 28 de ani și era un handbalist experimentat. Câștigase titlul mondial cu România în 1970 și 1974 și jucase finala de care aminteam mai sus, la Jocurile Olimpice de la Montreal, din 1976.
Birtalan își aduce aminte că partida nu a fost televizată și nici transmisă la Radio în România.
Antrenamente pe frig, într-o sală căzută
„Noi ne-am montat foarte mult, colosal, pentru că pierdusem finala olimpică în fața URSS cu un an în urmă, iar echipa ȚSKA forma în mare naționala Uniunii Sovietice. Am vrut să le arătăm că suntem mai buni și am demonstrat asta prin jocul nostru”.
L-am întrebat pe marele Birtalan despre pregătirea acestei finale, în ce condiții s-a făcut și am aflat că marea echipă a Stelei din acea perioadă se antrena într-o sală unde se făcea manajul cailor, la Plevnei, care arăta ca după bombardament și în care era mai mereu frig. „Mi-aduc aminte că înainte să plecăm spre locul finalei, a venit în București o echipă a televiziunii vest-germane, ca să ne filmeze, să facă un reportaj cu echipa care a ajuns în finala Cupei Campionilor Europeni. S-au închinat când au văzut în ce condiții ne antrenam. Nu aveam căldură, nu aveam apă caldă, sala arăta rău. Mergeam să facem duș la terenul de tenis. Acolo se antrena Năstase, mai veneau oameni de la Partid să joace tenis și era mai mereu apă caldă.”, rememorează Ștefan Birtalan, ajuns acum la 72 de ani.
Vă sună cineva de la Federația Română de handbal pe 22 aprilie? – l-am întrebat pe fostul mare handbalist. „Cine să ne sune? Noi ne-am obișnuit așa, ne simțim bine și fără să ni se acorde atenție, ne întâlnim și povestim despre marile noastre meciuri. Vă mulțumim mult că v-ați adus aminte de noi și de performanța noastră din ’77”, ne-a răspuns Birtalan, cu modestia care-l caracterizează.
„Ni s-a părut un joc obișnuit, abia acasă ne-am dat seama de performanța imensă obținută”
Radu Voina, unul dintre eroii finalei din 1977, cu 4 goluri marcate, a rememorat pentru Citysport:
„Am plecat la drum cu comandantul clubului, colonelul Gheorghe Drăgănescu. Îmi aduc aminte că eram catalogați cu șansa a doua, ȚSKA Moscova avea o echipă extraordinară. Am făcut o primă repriză foarte bună, dar, în partea a doua, cu marele Makisov în echipă, sovieticii ne-au egalat. Pe final, cu ajutorul nu știu cui, am reușit să câștigăm din nou Cupa Campionilor după o pauză de aproape 10 ani. Atunci, la Sildenfingen ni s-a părut un joc normal, abia la revenirea acasă am realizat cât de valoros a fost succesul”.
Cum a fost posibilă această mare performanță? Răspunde tot Radu Voina, care are acum 70 de ani: „Steaua domina atunci handbalul pe plan național. Dar a fost o perioadă în care era o alternanță: când era sus Steaua, când Dinamo. Atât timp cât a fost o rivalitate la cel mai înalt nivel între cele două echipe, handbalul masculin a fost în top. Dar rivalitate însemna dușmani pe teren și prieteni în afara lui. A fost o familie care a ținut stindardul și valoarea handbalului sus la vremea respectivă. Acum, jucătorii sunt prieteni pe teren și dușmani în afara lui!”
De ce s-a pierdut această performanță în negura timpului? De ce nu ne mai aducem aminte de astfel de realizări? De ce FR Handbal tace? „Actuala conducere a Federației nu se mai gândește că România are și o istorie foarte bogată. Că, de fapt, handbalul de azi trăiește din performanțele unor generații de acum 40-50 de ani. În străinătate, se ține cont de România, dar în urma rezultatelor făcute atunci, în niciun caz prin rezultatele de azi. Toate aceste generații sunt trecute în negura timpului în țară. Cel mai recent exemplu este cel al lui Petre Ivănescu, unul dintre cei mai mari handbaliști din toate timpurile, care a împlinit de curând 85 de ani. Federația nu a scris nici măcar o frază pe site-ul oficial, nici măcar un La Mulți Ani!”.Dar să încheiem optimist. Să sperăm că vom mai fi o dată unde am fost, să visăm, de fapt, la o nouă generație precum cea a lui Birtalan, Gațu, Radu Voina. Hai România!