Organizarea sportului în modul pe care îl cunoaștem în zilele noastre este rezultatul unui trend internațional ce a pornit la mijlocul secolului al XIX-lea în toată Europa când au apărut primele asociații sportive.
Cele mai multe informații despre poveste dezvoltării infrastructurii sportive pe care le putem regăsi mai jos fac parte din lucrearea „Patrimoniul Sportului. Baze Sportive Urbane de secol XX” realizată de Camelia Raluca Bărbulescu și Florentina Matache sub egida Institutului Național al Patrimoniului.
Apariția disciplinelor sportive
Încă din anii 1890, datorită existenței velocipedului apare ciclismul. Prima școală de velocipedie este înfințată în apropierea parcului Cișmigiu. La capul podului Mogoșoaia este amenajat primul velodrom care măsura 250m. Al doilea velodrom, în jurul Arcului de Triumf de astăzi, cu o pistă de 333 m, datează din 1894, iar cel ce l-a înfințat este Luigi Cazzavillan, proprietarul ziarului „Universul”. În scurt timp au început să se organizeze raiduri cicliste pe distanțe mai mari, între orașe.
La Atena în 1896, în cadrul Jocurilor Olimpice este introdusă scrima. În 1903 Horia C.A. Rosetti publică în capitala românească „Teoria sau alfabetul scrimei” și „Codul duelului”, cu o prefață scrisă de principele George Bibescu. Sportivii români au câștigat primul loc la concursurile de crimă din Franța în 1910 și 1911. Din Comitetul Olimpic Român făceau parte 4 scrimeri: Dinu Cessianu (primul președinte al Federației Române de Scrimă), George Bibescu,G. Plagino și Alexandru Davila.
Primele cluburi de tenis sunt cele de la București (cca1864) și Galați (1898), iar primul campionat național are loc în 1911. Handbalul, joc practicat inițial în echipe de 11 jucători, este promovat în 1922 la Sibiu, iar din 1926 se răspândește și varianta de câte 7 jucători. Imediat după încheierea Primului Război Mondial apare în România și baschetul, sport practicat în special în licee. Datorită succesului înregistrat de noul sport, au fost amenajate, pe locul actualului Hotel „Intercontinental”, primele terenuri de baschet, pentru ca în 1922 să se construiască un teren regulamentar în curtea liceului. În 1931 se crează Federația Română de Baschet și Volei care din 1933 include și handbalul.
Legat de fotbal, primul meci este consemnat în1902, la Timișoara cu echipa din Lugoj. În1909 se organizează ASAR (Asociația Societăților Atletice din România) din care făceau parte cluburile de fotbal„Colentina C.A” și „Olimpia S.C” din București și „United A.C.” din Ploiești. În 1923 s-a desfășurat primul meci al naționalei românești cu Cehoslovacia pe stadionul din Cluj.
Bazele sportive
Ca rezultat al dezvoltării sportului românesc sub forma pe care o cunoaștem astăzi a apărut și infrastructura care să permită desfășurarea acestor activități. În 1966, fotbalul era cel mai practicat sport ca și în zilele noastre. În București, existau peste 60 de terenuri independente, folosite în competițiile oficiale și încă 18 existente în cadrul unor asambluri sportive.
În afară de fotbal, în aceeași perioadă existau terenuri în aer liber pentru o multitudine de alte sporturi, precum volei, tenis, handbal sau baschet. Astfel, în aceeași perioadă, în capitală existau peste 50 de terenuri de volei, în apropiere acărora se aflau, de cele mai multe ori, terenuri de baschet. Cele mai cunoscute terenuri pentru aceste două sporturi erau cele de la bazele „Știința”, „Sănătatea”, „M.T.T.C.” și„Farma”.
Tenisul era practicat, în primul rând, pe terenurile din cadrul marilor baze sportive, dar existau și terenuri separate. Cel mai cunoscut era Centrul de antrenament de lângă Teatrul de Operă și Balet. Tirul este un alt sport foarte practicat în epocă, existând poligoane dintre cele mai moderne, precum cel de la Tunari, Tei sau Cotroceni.
Pe lângă terenurile în aer liber, în a doua jumătate a secolului XX, s-au construit cea mai mare parte a de sălilor sportive acoperite, destinate gimnasticii pentru copii, antrenamentului la diverse sporturi, competițiilor (specializate sau polivalente), bazinelor de înot. Construcția devine și mai intensă după anul 1965, moment la care, în țara noastră, cu excepția unor stadioane, existau doar două săli de sport moderne – București și Constanța.
Prin programul de dezvoltare a infrastructurii sportive din perioada următoare, sălile de sport acoperite, unele cunoscute mai bine sub denumirea de săli polivalente, erau gândite să aibă între 1300 și 3000 de locuri, ajungând chiar până la 4000 de locuri în cazul sălilor destinate competițiilor. Pentru proiectarea celor mai multe dintre aceste săli sportive, arhitecții au adoptat soluții de partiuri și sisteme constructive diferite. Urmând direcții internaționale, au fost elaborate studii și cercetări privind dimensionarea sălilor în funcție de destinație. Astfel, în anii 1977-1978, Institutul de proiectări construcții tipizate elaborează „Studiul privind dimensionarea și modularea funcțiunilor sportive, inclusiv posibilitățile de asamblare în obiective și complexe polivalente”.
Din păcate, astăzi cele mai multe din bazele sportive pe care încă le putem vedea pe teritoriul țării sunt aceleași de acum jumătate de secol. Fără finanțări masive acestea vor continua să se deterioreze și să ofere sportivilor români din ce în ce mai puține oportunități pentru antrenamente la nivel înalt.